sâmbătă, 15 octombrie 2011

Vremea nemâniei

Evenimente recente din viaţa mea (care nu ar trebui să intereseze pe nimeni) m-au ţinut departe de tastatură, astfel încât următoarele articole care le aveam pe rolă s-au transformat în subiecte evergreen. La dracu’, mă dor degetele, ajung cu greu la butoane, parcă sunt mai înalte. M-am anchilozat, da’-i ok, I’m back. Întotdeauna mi-am dorit să spun una ca asta în deschiderea unui articol.

Aşadar, să vorbim puţin despre Tudor Gheorghe şi concertul ,,Vremea nemâniei’’ care a avut loc la Teatrul Clasic. Eu personal voiam de mult să mă duc la un asemenea spectacol şi credeam puternic în ideea că va fi ceva foarte fastuos şi răsunător, bogat în răcnete baritonale, ritmuri populare şi orchestraţii dintre cele mai complexe. Ei bine, m-am înşelat şi de data aceasta cu Youtube-ul. Mărturisesc că nu am mai trăit atât de intens şi totodată atât de sublim un concert sau orice fel de eveniment de altfel de la Avishai Cohen şi Prodigy încoace. Nu am găsit bilet decât la etajul trei, dar dezamăgirea mi s-a transformat instant în uimire (şi în puţină frică de înălţime) odată ce am urcat toate scările care duceau spre locul meu indicat de marker-ul de pe tichet. Aveai impresia că balcoanele se înclină abrupt în jos şi se răstoarnă cu toată lumea din scaune, cu poşete, pălării, cu fulare, cu năframele parfumate desfăcute de la gâtul dichisit al doamnelor, fluturând ondulat ca nişte panglici la un meci de fotbal din Argentina în coborârea lor. Pe lângă imaginea aceasta şi senzaţia că în momentul acela eram deasupra tuturor, s-a şi auzit foarte bine. Nu mă gândeam că sala ar avea o acustică atât de bună. Recunosc, nu am mai fost la event-uri muzicale la Teatrul de Stat.

În primul rând, am observat imediat capacităţile sale actoriceşti extraordinare. Pentru cine nu ştia, Tudor Gheorghe este de meserie actor, terminându-şi studiile la Institutul de Teatru din Bucureşti, având în spate peste 45 de ani de carieră teatrală. A vorbit liber, cu o dicţie fluentă, curgătoare, fără pic de ezitare, fără urmă de neprofesionalism şi fiind spontan din cale afară cu publicul pe care şi-l preţuieşte atât de mult. Citez: ,,Eu nu mi-am înşelat niciodată ascultătorii. De fiecare dată am venit la Arad cu mereu alt spectacol şi niciodată nu v-am dezamăgit. Veţi vedea că la ieşirea din sală veţi pleca cu totul schimbaţi’’. A uitat aici un ,,sper’’, dar mă rog, are de ce să fie (uneori) fălos. Chit că nu-i stă nimănui bine să se laude, când are cu ce, ai putea oare să îi impuţi omului ceva ? Sigur că nu şi da. Lauda e laudă, oricum ai lua-o, deranjează.



În cazul meu, îl respect acum atât de enorm încât nu pot să nu îi accept şi aceste mici derapaje. De ce ? Pentru că fiecare om le are. Pentru că nici măcar puţinele valori care ne-au rămas nu le mai respectăm, aruncând cu noroi în pleşi, liiceni, patapievici, cărtăreşti nominalizaţi la Nobel sau tudori, bănuindu-i până şi pe aceştia de mârşăvii de cum au reuşit cât de cât să iasă la lumină după optzeş’nouă. Nu mai avem nimic sfânt.
Pe de altă parte, prin asta (cred eu) ne manifestăm şi frica. fiindu-ne teamă ca nu cumva să-i pierdem şi pe ăştia puţinii care ne-au mai rămas drept ultimii lideri reali. Ultimii piloni stabili pe care se mai poate construi ceva în societatea aceasta. Ultimii mohicani. Neavând încredere în generaţia care vine, mulţi DP-işti (dinozauri preconcepţionari) o văd neputincioasă, damnându-i tinerii chiar şi pentru faptul că s-au născut. Suntem inflexibili. Nu mai avem încredere în schimbare. Gândirea oamenilor, depăşită şi îngropată de perioada comunistă (încă), refuză evoluţia şi condamnă simplele dorinţe perfect umane care vin odată cu alte epoci şi alţi urmaşi, ce duc mai departe lumea şi îi modifică interfaţa. De ce nu ar putea Phoenix-ul reînvia din propria-i cenuşă prin Travka ?



Au fost şi nostalgici în sală, staţi liniştiţi. Spre final, un domn a început să aplaude sec, sacadat şi frenetic, încercând să mobilizeze lumea la un cor de palme, asemenea celor de odinioară de la Cenaclul Flacăra. Nu-l condamn. Într-un fel, pe vremea lu’ Răposatu’ am fost ţinuţi în frâu cât de cât, cu multe rele, nu săriţi, numai că acum se fură la drumul lung. Adică uitaţi-vă şi dumneavoastră cât de spart e oraşul. Daţi-mi exemplu de vest mai sălbatic şi mai încărcat de praf, de oraş mai spart ca Aradul şi de străzi mai prost asfaltate şi mai pline de găuri şi fisuri.


Power to the people ! Participarea la acest spectacol pot spune că a fost ca un moment de reculegere pe care l-am ţinut toţi cei din sală pentru o Românie moartă de demult. Cu prezenţa şi greutatea sa (deşi, fizic vorbind, mi-l imaginam mai corpolent), sarcastic, ironic şi înţepător, Tudor Gheorghe a taxat reacţionar toate anomaliile societăţii, manifestându-şi cu mult amar aversiunea faţă de aceasta, vorbind publicului între melodii. Prin monolog retoric şi interogaţii a sancţionat prostia noastră fără margini şi tot ce-i fără cap în ţară, de la construirea mall-urilor în perioadă de criză sau ridicarea de biserici (deşi nu avem credinţă) la acceptarea cacofoniei şi prăpădirea limbii române. A criticat parlamentarii, care au uitat de smerenie de cum s-au instalat în scaune, tinerii, care nu mai ţin seamă de nici o regulă, faptul că nu se mai respectă nici o tradiţie, lipsa generală de decenţă, lipsa noastră de reacţie şi vulgaritatea fără limite. A fost cea mai faină versiune de ,,Deşteaptă-te, române !’’ pe care am auzit-o.



Din monologul maestrului. Tinerii nu ştiu nici să joace, nici să danseze normal. Se zbenguie, dau din ei. Emisiuni ca Factorul chix nu sperie pe nimeni. N-or să-i sară degetele de pe clape lui Sir Elton John, n-o să-şi iasă din izmene Tom Jones şi nici n-or să cadă chiloţeii de pe Lady Gaga că vezi doamne, românii au talent. 80% din emisiunile noastre sunt copiate mimetic după cele din vest şi occident. În ziua de azi, la noi, care se agită mai tare, cică ăla ar avea valoare. Stresul apare mai nou până şi la copiii de clasa a doua, profesorii nu mai ştiu ce să predea, bulversaţi de reforme, debusolaţi de programă.
Transformarea noastră în Homo Videns (imbecilizarea societăţii prin televiziune) e aproape gata. Suntem un popor în derivă cu un preşedinte marinar. Totul se scumpeşte iar, statului nu-i pasă de tine. Ne uităm la televizor să vedem cine mai înşeală pe cine. Politicienii stau mai mult pe talk show-urile micilor ecrane decât pe la birouri. Unii se ceartă în direct pe nimicuri, alţii, săracii, suferă de foame şi te miri ce alte lipsuri. Se distrug monumente-simbol, se ridică hale şi blocuri de sticlă. Imităm de afară tot ce e prost, pentru că ne e uşor, dar niciodată nu luăm exemplul lucrurilor bune. Mai nou politică şi campanii electorale fără spectacol nu există. De ce? Păi să fie şi la noi ca la americani, dom’le ! Cultul muncii nu există, la noi se fuşereşte.

Lumea nu mai vine aranjată civilizat la spectacole pentru care plăteşte. Organizează primăria, oamenii vin ,,gratis’’ la concerte (dă-i c-un Voltaj, c-o Ralukă, c-o Bălană, c-o Bănică – pe zeci de mii de euroi bani publici), se îmbracă prost, beau, râgâie, fumează, râd şi molfăie parcă pe micii ăia din `90 încoace, stând la aceleaşi măsuţe pliante din lemn, acoperite frumuşel de umbreluţe Bürger. Posibilitatea de a fi o ţară europeană ne-a fost retezată mai ales de comunism, dar şi de perioada postrevoluţionară, când odată cu instaurarea capitalismului sălbatic totul a început (pentru unii) să fie permis. Scăpaţi din frâu, toţi au furat cât a încăput până s-a vândut tot, până n-a mai rămas nimic.



Nimeni nu mai ştie ce e aia port tradiţional sau muzică populară; la nunţi se dansează pe manele. Femeile umblă dezgolite, pădurile ni-s defrişate, apele ni-s poluate, sufletele ni-s întinate. Suntem brutali, aruncăm chiştoacele pe jos, lângă coşul de gunoi, scuipăm pe stradă, ne scuipăm mânios între noi. Ideea de comunitate a rămas doar un cuvânt uitat prin dicţionare pe care de mult nu le mai deschidem. A dispărut firescul si a ieşit tot ce e mai rău din noi. După cum o spuneau şi Paraziţii pe albumul nou: ,,Tot ce este bun trebuie să dispară !’’ O concluzie crudă, dar adevărată, seacă, nudă de metafore şi lipsită de speranţă.
Spectacolul ,,Vremea nemâniei’’ adaptează orchestrat versurile poeziei marelui Grigore Vieru pe ritmuri populare blânde şi totodată vii, puternice. Tudor Gheorghe ne mărturisea că îi promise poetului (cum i-ar fi zis nea Nicu oricărui poet) în urmă cu mulţi ani acest lucru, dedicând concertul atât lui, cât şi nouă, recitând carismatic între acte. A fost denumit astfel venind ca un îndemn la calm, ca o reacţie la degringolada şi haosul care a pus în ultimii ani stăpânire pe ţara noastră şi a mutilat-o aproape în întregime.
Pe Tudor Gheorghe l-am văzut drept un om calculat, nepărtinitor, deschis, zâmbitor, temperat, cu o mândrie dozată, cu un dialect beligan şi cu intenţii dintre cele mai bune. Avea putinţa să te facă conştient într-un mod dramatic şi dureros de realitate şi catastrofele ei, având grijă însă de fiecare dată să te reancoreze în armonia caldă şi meditativă a melodiilor. Simţeai o stare de beatitudine, o linişte interioară desăvârşită, o atmosferă de Crăciun, şi asta nu neapărat pentru că ar seamăna (dar chiar seamănă) cu Moş Gerilă (ca să rămânem la mitologia plaiurilor noastre şi nu la cea carbogazoasă).
A avut curajul să protesteze şi să ia la rost puterea. A bătut apropouri, a criticat printre rânduri cârmuitorii ţării, dar şi opoziţia. Chiar nu mi-l imaginam deloc aşa. Mă gândeam că ar fi fălos şi tradiţionalist din cale afară, cum sunt restul specimenelor de la Tezaurul Folcloric de pe TVR care ţin să-mi readucă aminte în fiecare sfântă duminică dimineaţă că ,,Noi suntem români !’’
Ca element comic, spunea că vara nici un poet sau compozitor nu scrie şi nici un muzician nu concertează. El, la rândul său, spunea că merge pe plajă cu soţia, bea şpriţ şi se uită după gagici. Este, m-am convins, un om sincer, plin de umor şi foarte glumeţ. Până şi la capitolul vestimentar m-a impresionat. Îmbrăcat complet în negru (şi când nu e negrul elegant ?), cu o cămaşă albă pe dedesubt, mi-a adus aminte de Johnny Cash, alias The Man In Black. Fiind şi actor şi compozitor şi cântăreţ, probabil că nu aş exagera dacă aş spune că ar merita o includere pe un triplu Walk Of Fame românesc, la fel cum are şi celebrul cântăreţ şi actor american – Country, Rock & Songwritters Hall Of Fame. Nu consideră că are jumătăţi de măsură şi recunoaşte că este naţionalist, dar nu se crede mai naţionalist decât francezii, englezii ori nemţii naţionalişti, pentru că tot ce face este să îşi apere valorile înalt-spirituale ale poporului său, nesuportând importul de kitsch.
Mai demult era luat la ochi de comunişti şi cenzurat. Acum, tot aşa, nimeni nu îl mai difuzează. Nici un post de radio sau televiziune nu îl mai bagă în seamă, aflate toate sub monopol politic Să mai zică cineva că s-a schimbat ceva.
Colapsul economic. Cu chitara în mână, privind duios înspre fetiţa din primul rând, îi spunea plin de tristeţe: ,,Habar n-ai tu, sărăcuţo mică, tu eşti deja îndatorată la stat cu zeci de mii de euro şi cine mai ştie cât de acum înainte.’’
Puţină istorie. Tudor Gheorghe a crescut într-o familie de ţărani şi nu a avut o copilărie uşoară şi nici o adolescenţă prea liniştită. Tatăl său, cântăreţ în corul bisericii, a fost arestat ca legionar şi deţinut politic la Aiud. Mai târziu, din cauza regimului comunist care îi interzicea apariţiile scenice, a trebuit să îşi întrerupă cariera timp de un deceniu întreg. După revoluţie revine în forţă, la fel de îndrăgit de oameni.

Muzica. Vioară, violoncel, contrabas, orgă, chitară, flaut, clavecin şi xilofonul – ca instrument autohton. Dirijorul şi cei doisprezece tineri muzicieni profesionişti care l-au acompaniat sunt absolvenţi ai unor înalte şcoli din domeniu, jumate din ,,Ţara Românească’’, jumate din ,,Basarabia’’. Fetele de la Chişinău alcătuiau un trio de îngeri care îmi aduceau aminte de soundtrack-urile cu iz de colindă ale lui Bruno Colais, Alan Silvestri, Josh Groban sau Danny Elfman din Coraline, Polar Express sau Omul foarfecă. Ca o mierlă neagră, Tudor venea să îi acopere delicat pe toţi. Căţărându-se abil pe note, urca şi cobora dezinvolt volumul cu vocea sa plină şi gravă din diafragmă. Ai avea impresia că mănâncă dimineaţa, la prânz şi seara numai gălbenuşuri de ou. Cântă parcă din mustaţa sa deasă, emanând o emoţie caldă, potolită.



La un moment dat, imaginea mi s-a înceţoşat de lacrimi şi pe dinăuntru m-a cuprins o furoare şi o căldură interioară nemaitrăită până acum. În liniştea aceea s-a creat o emoţie osebită, care te îndemna la cugetare şi reflecţie. Voiam atât de mult să-mi strâng iubita în braţe ! Pe aşa muzică îţi venea să faci dragoste, nu alta. În schimb, fiind singur, m-am pus să-mi notez tot ce auzeam şi vedeam. Îmi veneau o grămadă de idei pe care voiam să le adaug pe foaie, dar Tudor Gheorghe m-a învăţat seara aceea ce înseamnă să faci un lucru cu calm, încet şi cumpătat, frumos şi corect. Aşa că dragilor, cam asta a fost, cam asta a ieşit.

Ca încheiere, mi-a plăcut că îşi prezenta fiecare partener de scenă în parte, promovându-şi tinerii cu care lucra, gândindu-se la predarea mai departe a ştafetei către noi ăştia mai cu vână.
P/S: Apropo de proteste, mişcări de rezistenţă şi de d-nul primar Gheorghe Falcă, care recent şi-a lansat cartea ,,Societatea vie’’, mai bine scria ,,Podul neterminat’’.
PP/S: Pe lângă faptul că mai nou suntem şi î-ul e â, aţi observat că am început să legăm cuvinte tocmai acum când nu se mai leagă nimic ? Nicio, niciun, niciuna... Boi fără logică ăştia de la Ministerul Educaţiei (ar fi trebuit să scriu şi eu cu ,,m’’ si ,,e’’ mici) ! Nu vă lăsaţi, se scrie despărţit !

2 comments:

aradul plin de gropi si fisuri...foarte adevarat...prin care "cadem" multi din pacate...quo vadis?

Aşa e, dragă Mihai - suntem de ocolit, cel puţin când intri tre' s-o iei pe la cetate. http://xpune.tumblr.com/post/9922943453/marionete-la-circ-zilele-aradului-reportaj - reportaj întocmit de mine despre Zilele Aradului de anul acesta. O zi/noapte (la mine sunt la fel) plăcută !

Trimiteţi un comentariu

Jurnal evaziv: „Această stare imobilă şi repetitivă”

Tomck@t
Când spui Kinema Ikon, spui artă modernă care merge mână în mână cu arta plastică contemporană... şi totuşi, tot timpul e ceva unic în demersul, mesajul, interfaţa şi substratul artistic. „Întotdeauna la un pas de artă”, sau „Uşor natural, veşnic altfel” - cum scrie pe câte o hârtie A4 în cadrul unor fotografii meditativ-provocatoare printate pur şi simplu, alb-negru, și puse pe perete la expoziţia recentă.

Salonul-etalon de artă la Delta

Tomck@t
Începutul anului în arta arădeană înseamnă, neapărat, „Salonul de artă” la Galeria Delta, așa cum s-a întâmplat și în seara de vineri, 7 februarie. Vernisajul a fost prezentat de artiștii plastici Onisim Colta și Ioan Kett Groza, respectiv viceprimarul Bognar Levente, iar subiectul principal a fost candidatura Aradului pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Un target, o sarcină în care, iată, și artiștii Uniunii se implică la modul serios, chiar dacă statutul de artist în Arad, în România, nu e ușor, așa cum a spus în fața publicului și Onisim Colta.

Bună dimineața rimează cu ceața...

Lucian Valeriu
De unde decenii intregi aproape ca le-am urat, injurandu-le momentele de dinainte de desteptare, cand dupa un somn aiurit, violent sau obligatoriu, „trebuie sa te trezesti ca sa iti faci datoria fata de...” blablabla, am ajuns sa reconsider total jumatatea aia de ora-ora aia de dinainte de scularea din pat

Psalm de-o lacrimă

Simion Todoca
Într-un amurg, durerea s-a supărat pe lume / Şi tainic, ca o umbră, fugi în ochiul meu.

Scurt pamflet despre orgoliu

Lucian Valeriu
Orgoliul este porcul meta... ăăă... parafizic din om. Maimuța toantă și sălbatică din evoluția ta. Comandantul suprem al forțelor malefice din peisajul tău intim. Heitărul de serviciu când tu ești în declin. Te naști cu el la pachet și-l porți cu tine toată viața.

Enumerând

Lucian Valeriu
Enumerarea e același lucru cu enumerația - care e o figură de stil.

„T” de la Trip - Szeged Style (III)

Tomck@t
Prima și prima preocupare a unui bărbat atunci când ajunge într-un alt oraș este, desigur, inspectarea zonelor cu parfum de femeie. Singura felină acceptabilă din hotel mi s-a părut doar blonda aceea slabă, de 25 de ani, cu părul tuns foarte scurt, băiețos, cu sâni mici dar... care avea un fund și niște picioare hipnotizante... un fel de anomalie generală perfect retușată cu un atu animalic.

„T” de la Trip - Szeged Style (II)

Tomck@t
Nu a trebuit să filosofăm prea mult pe decizia dacă de acum înainte așa o să ne petrecem fiecare seară sau nu. După o zi de muncă, orice cetățean român stabilit în Ungaria merită câteva minute de relaxare extremă! Pecicanul a făcut un joint mic, cât timp eu cu ălalalt am făcut ceva de mâncare (că deh, la început aveam „rolul” stupid - auto-asumat, de altfel - de „gospodine”).

„T” de la Trip - Szeged Style (I)

Tomck@t
Parcă a fost într-un timp inventat special, pe alte meleaguri, alte dimensiuni... un „cuib”, o mică vizuină... unde „a crescut” ceva, dar care a fost, inevitabil, la un moment dat, abandonată.

Trip între senzualitate și existențialism: Andrea Tripa

Tomck@t
Întotdeauna m-au fascinat artistele... în special cele de o frumusețe ieșită din comun, și nu mică mi-a fost mirarea sau... entuziasmul, când o focoasă roșcată m-a contactat brusc pe facebook într-o zi de vară târzie. Mi s-a dat să fiu explorator pe un tărâm periculos de atractiv, un trip între senzualitate și existențialism.

Tăcerea e ruptă din high

Tomck@t
Era ceva frunză de salcâm sau ce mama supărării. Cică are o cantitate imensă de THC. Însă nu avea nici un efect, nici prima, nici a doua. Sau poate da. Sau... poate nu. Stăteam toți 4 în aceeași cameră și nu aveam nimic de zis unul altuia. Ne-a învelit un aer melancolic dar nu unu' din ăla tipic, jalnic... era... okkk. Adică nu era nevoie de cuvinte. Dacă unu' și-a deschis dintr-un motiv sau altul gura, a fost imediat întrerupt de tăcerea celuilalt.

Scrisori de pe front

Mihai Todoca
Iubita mea, E ciudată măsura unui timp… la ce bun să măsori în cifre ceva ce oricum doar se simte? Distanța între două orașe se măsoară în kilometri iar cea dintre stele în ani... lumină. Atunci distanța dintre două suflete cum ar trebui să o măsurăm? Distanța între noi doi, se pare că o măsor în dorul de tine, draga mea, mi-am lăsat totul acasă ca să lupt.

Răbdare de cicatrice

Mihai Todoca
Aştept cu răbdarea unui fulg cristalizat, ca versul ce ţi l-am pus în cafea într-o dimineaţă. Să-l iei şi să mă săruţi cu el. Versul era “mâna ta, în mâna mea”. Vreau să fie veşnic aşa, vreau să fie în fiecare moment al zilei, vreau să fie oriunde… peste tot.

Arte încrucișate

Mihai Todoca
Ți-am spus? Te-am făcut să-mi citești gândul? Să înțelegi cu toată ființa că întotdeauna, oricât ai fi de ruptă sau sfâșiată-n țăndări de cuvinte, eu, tot timpul voi fi acolo să te întregesc? Pentru că doar tu ai reușit să-mi dai un titlu!

Universul unui vers unic

Mihai Todoca
Când două lumi se întâlnesc în causul unei stele, creează sunete și imagini nemaivăzute de om. E frig și întuneric, nu știi ce e sus, ce e jos, ce e bine, ce e rău. Se vede o lumină, dar ți-e teamă să nu fie înșelătoare, e prea caldă, prea luminoasă... nu ai mai văzut așa ceva...

Je suis un menteur

Mihai Todoca
Da! Am înghețat... pentru că mi-am întors spatele sufletului. L-am ignorat, eram ocupat să învăț sărutul franțuzesc. Eram preocupat să găsesc soluții pentru alții... atât de preocupat încât... nu mi-am dat seama că devenisem o enigmă. Enigmă doar pentru mine, ceilalți mă percep ca pe schița „gânditorului”.

Pictorița

Mihai Todoca
Si a venit! Si-a fost incredibil! Nu pot exprima nici macar pe intelesul meu explozia din inauntrul meu, respiratia sacadata, taiata, pulsul neregulat, capul o bomba uriasa! Incercam sa gandesc ceva in momentul acela dar efectiv nu puteam gandi decat: "oh my god!".

De ce nu se mai mişcă Săgeata Verde?

Raluca Medeleanu
Eu aveam doar 3 ani când Săgeata îşi parcurgea ultimele drumuri, şi totuşi îmi amintesc... Cred că este, la propriu, cea mai veche amintire pe care o am întipărită în memorie. Și acum aud cum, jucându-mă în grădina casei de vacanţă de la Cuvin, vocea bunicăi rezona puternic, plină de bucurie: „Raluca, hai să vezi săgeata!!”. Şi săgeata trecea în viteză prin faţa ochilor mei, reuşind să-i zăresc doar dâra-i de mişcare verde. Şi apoi a dispărut şi dispărută a rămas.

În timp...

Raluca Medeleanu
Stau la o masă. Beau o cafea. Scriu. Nu am nici un chef. Totul este cum trebuia să fie. Mă simt mai scaun decât scaunul pe care stau... Locuri diferite, locuri comune, spaţii calde, crepusculare. Sunt rânduite toate să existe undeva unde nu le poţi intui. Şi cu toate acestea nu mă mir.

Fă-ți curaj și visează!

Raluca Medeleanu
Zilele astea am dat accidental peste jurnalul meu din liceu. Da, amuzant moment... Cândva aveam și unul din asta... Dar am renunțat să mai scriu în el din motive necunoscute mie... Însă în ziua în care am hotărât că e de-ajuns cu destăinuitul gândurilor mele pe hârtie (paradoxal asta fac și acum) am lăsat o ultimă „scrisoare” ca un mesaj pentru mine cea de peste ani, care va urma cândva să recitească cele scrise atunci.

Sunt desenele animate importante? DA!

Raluca Medeleanu
Confesez faptul că nu mă mai uit în adevăratul sens al cuvântului la televizor din anul 2007…singurele momente în care îmi mai arunc privirea către micul ecran sunt acelea când stau într-o cafenea sau sunt într-o vizită şi mă plictiseşte interlocutorul meu… Deci, în mod obiectiv, trebuie să recunosc că nu sunt 100% în temă cu emisiunile ce se mai difuzează astăzi…

Inteligenţa: binecuvântare sau corvoadă?

Raluca Medeleanu
De ceva vreme încoace mă arde o invidie teribilă pe oamenii proşti. Cât de plăcut şi uşor e totul pentru ei! În primul rând, cu cât sunt mai proşti cu atât sunt mai lipsiţi de complexe, ba mai „geniali”. Când eşti prost, orice ţel îţi pui în viaţă ţi se împlineşte exact aşa! Vrei să fi cel mai bun cântăreţ, puf!, eşti! Nu contează că eşti afon, cei care ţi-o spun sunt doar răutăcioşi, tu eşti privighetoare! Vrei să fi poet? Gata, eşti!

FINDING THE WAY

Jazzin' Mike
În timp ce Călin decola, cu picioarele tăiate de la genunchi în jos de un tip pe care doar el îl vedea, sau nici el, eu aterizam din zborul meu interstelar, după ce Miţă mi-a şoptit de câteva ori, până s-a transformat în urlat, aceeaşi propoziţie: „Mergem acasă. Acum!”.

Black rose

Jazzin' Mike
She smiles, I smile She walks... no, she glides softly by me changing night into day... She opens her mouth to speak, and so sounds ring in my head... She speaks, and I want to dance to her rhythm!

Cut(s) and print

Jazzin' Mike
At first you don’t know how to react. You just feel stupid, in a weird kind of way. Indifference. You take it as a joke while everything around you fades out. You can’t see or hear anything anymore. Then, reality comes back, slapping you right in the face, almost knocking you off your feet, and when you realize the gravity of the situation, you snap out of it…

me, be truthin'

Jazzin' Mike
As my pen walks across the streets of my notebook, makin' my thoughts visible and solid, stackin' my papers high, but, what paper, my paper's runnin' low, clouds forming up in the sky

The boring and incredible life of a bank security agent

Jazzin' Mike
So here we go again. Not a goddamn thing to do just sittin' here lookin' at people in a hurry to give away their money (plastic sheets). Can't wait to get me a new phone, the Nokia n900, it is fuckin' awesome. I hope I can get a real one soon, not a shitty chinese fake. Also, I can't wait to get rid of this fuckin' job of mine. I need some change in my life.

deschizătură

Iulian Leonard
un jet de apă plimbă lumina prin casă prosopul, ferit de praf într-o pungă

Zile de azi, de ieri...

Iulian Leonard
Uşa la balcon mi-a rămas întredeschisă. În mintea mea încep să ţopăie păsări. Moment ceresc. Deşi ochii mei continuă să rămână nişte jaluzele cimentate, le aud dinainte ciripitul, în sunete scurte şi zburdalnice. Ca o aglomeraţie voioasă de ţipete, ca un sursur ascuţit de pârâu. De primăvară.

Când

Iulian Leonard
Când eşti cu adevărat fericit ? Când te poţi bucura de un lucru în singurătate şi nu ai cum să fii fals (deşi adesea o facem în preajma altora fără să vrem, ,,din politeţe’’), când nu ai cum să te minţi, să te trădezi pe tine însuţi.

Norii lui Magellan

Iulian Leonard
Norii-s o spumă în albastrul mării. Vin şi revin. Soarele li-e luna. E primavară. Şi-mi aduc aminte de o toamnă. De Păuliş. De zornăitul scurt al cheilor în contact şi de oprirea pe o margine prăfuită de drum.

Memory kit

Iulian Leonard
...or revised bullshit I wrote between 2008-2011

Istovitor de tânăr

Eşti ce te întrebi că ai fi, ai fost pentru a deveni şi-ai vrea să fii toate culorile pe care nu le ştii. Ai vrea ca depărtarea să nu o cunoşti, să n-o poţi privi. Dacă ochiul s-ar uni cu timpul, ai muri.

și totuși

Simion Todoca
și totuși dacă vii să nu mai pleci / să nu mai spui că nu a fost ce este (...)

aidoma

Lucian Valeriu
Totul e altundeva, / Cerul ti-e aidoma: / Te imparte, te desparte, / Viata e in alta parte...

Batjocora întemnițării

Simion Todoca
Mă-ntrebi de-am fost cândva sub dictatură / Sau de suntem abia acum, / Când visele, făcute scrum, / S-au săturat şi nu ne mai îndură.

Bunadimineatza! :)

Lucian Valeriu
Am ajuns sa reconsider total jumatatea aia de ora - ora aia de dinainte de scularea din pat: luciditatile ei, raspunsurile spontane la intrebarile neformulate, pofta de halba de cafea cu putin lapte, curiozitatea lui „ce aduce?”...

Primăvara depravată

Simion Todoca
In vitro te născuşi, tu, primăvară, tu, idioată, curvă şi parşivă, împerechiere între lebădoi şi cioară, dar cu pretenţii şi idei de divă.

Prometeu înlănţuit, un „V for Vendetta” atemporal...

Raluca Medeleanu
Ce sunt miturile de fapt? Care este rolul lor? Ele ne prezintă faptele lumii înconjurătoare folosindu-se de simboluri...Ce se poate spune despre un mit pe care îl poţi adapta la problemele lumii actuale? Că prezintă adevăruri eterne. Natura umană este una şi aceaşi indiferent de epoca din care face parte. Este atemporală.

„S-a vărsat ciorba” la Teatru

Tomck@t
„Afară-i toamnă”... cam aşa a început piesa. Nu e vorba de Eminescu şi nici de o avertizare meteo, ci de sute de frunze îngălbenite împrăştiate pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad, sâmbătă seara, în cadrul Festivalului de Teatru Clasic. Şi e vorba de Molière, de o adaptare super-reuşită a Teatrului Naţional din Târgu Mureş: „Şcoala Nevestelor”.

O minunăţie audio-vizuală, 4D(?), pe scena Teatrului arădean, de la unguri

Tomck@t
Imperiul musical-urilor e o lume cât se poate de ciudată. Melodramatică peste măsură. Cel puţin asta a fost părerea mea până la recenta ediţie a Festivalului de teatru Clasic. Asta fiindcă Teatrul „Jókai” din Békéscsaba (Ungaria) a adus pe scena teatrului arădean ceea ce nu am mai văzut până acum: o variantă muzicală fenomenală a unei opere celebre, pe cât de clasic, atât de modern redată. „Contele de Monte Cristo” a francezului Dumas intră, astfel, într-o nouă dimensiune. Am rămas uimit, oricât de sceptic am vrut să fiu la început...

Sindrofie teatrală de pe Planeta Moldova

Tomck@t
O boemie euforică, o circărie fenomenațională au reușit moldovenii să trântească pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, în a treia seară a Festivalului de teatru Clasic REPER FEST. Spectacolul... deci da, ĂSTA a fost spectacol! De acum încolo să nu credeți pe cuvânt orice teatru care oferă „spectacole”!

Blestemul de a fi femeie

Tomck@t
„Casa Bernardei Alba” e un spectacol... unde n-ai cum să te plictisești. Ești surprins clipă de clipă, ești indus în eroare treptat și haotic, tocmai ca să te pierzi în detaliul supersonic și super-fonic, ești obligat să aștepți cu nerăbdare momentele erotice dar simțurile-ți vor fi ațâțate până la limita dintre underground și clasic, sau dintre blestem și beletristică.

Graff-Art în Arad-Vest

Mihai Todoca
Eram la cabinetul medicului meu de familie, am numărat 5 persoane în faţa mea şi după un calcul de logaritmi, cu matrici complexe şi polinoame am ajuns la concluzia că timp de 2 ore mă voi delecta cu revista ELLE! Ediţia din 2010. Însă acolo am dat, pe lângă capete în pereţi şi înjurături în sine, peste un site

Suprarealistul necunoscut

Mihai Todoca
Coarne fierte de minotauri onirici sarutandu-l pe Dali

Culcat. Visat

Iulian Leonard
1. Ca să scutesc cititorul de un final clişeic, articolul de faţă este despre un vis de-al meu petrecut ieri după-amiază.

Puzzle al iubirii

Neea KA
Aş vrea [...] Să mă învălui într-un amor fatal, să încalec ritmurile stâlcite ale iubirii precum o balerină;

O ard electric

Tomck@t
Ideea, bizară, e că nu-s nostalgic. E o senzație reconfortantă când reușești să îți autodepășești o caracteristică jenantă. La fel și un viciu caracteristic.

Judecat în absență

Mihai Todoca
Pentru Dumnezeu, iubește-mă dar, adoră-mă dar! Din delirul din care te privesc ești o umbră, dau cu mâna să ridic vălul și nu pot face să dispară.

20:20:20

Iulian Leonard
...ieri, a început să plouă. Şi cum aveam uşa deschisă la balcon, mă uitam prin fereastra pe care tocmai o zavorâsem cu sârmă, scoţându-i în prealabil din ramă sita pentru ţânţari, ca şi cum aş fi pus piedica unui pistol, pentru că apa rece plesnea geamul în rafale şi cu o furie nepotolită.

Şi totuşi... ce înseamnă A IUBI ?!?

Neea KA
Mă pierd... Prin labirintul minţii mele, Mă zbat... Cad... Târându-mă continui.

The piano’s story

Cristina P. Anto
Ascultam aseară o melodie la radio care îmi răscolea multe amintiri, era o melodie franceză cântată la pian de Yann Tiersen și mă gândeam la acum câțiva ani ce făceam pe vremea asta…

De la Titu.....

Mihai Todoca
O pictura s-ar zice ca incepe cu un pictor, cat mai departe de adevar! Incepe cu un tipat, cu o intriga, cu tradarea lui Hamlet, cu rima neagra a lui Poe, toate puse in antiteza cu o sixtina a lui Buonarroti.

Pe dig, pe mal...

Iulian Leonard
Soarele naşte păsări, gângănii, mirosul de fân cosit, naşte frunze ce sclipesc în lumina lui...

Esenţa unei inimi

Neea KA
AAAaaaa!!! Acum mă auzi? De ce sunteţi toţi surzi în jurul meu? NUUuuu!!! E doar [...] indiferenţă...

Melcii lui Tudor Giurgiu - Un altfel de Vis American. Cu spermă românească!

Tomck@t
Poate... cu o spermă nu se face primăvară. Cu 1000... rămâne de văzut. Rămâne de văzut și autenticitatea ei, asta în măsura-n care cea mai căutată e sperma de student danez... Comparativ cu mai marii capitalismului... noi, românii, suntem niște melci. Poate melcii melcilor noștri... vor apuca să ajungă la Paris.

The Rum Diary - sau „Poezii de dragoste înainte de a deveni alcoolic. Și Gonzo”

Tomck@t
Un univers de cuvinte, dar în cea mai intensă esență... un univers de idei și mesaje. Un fel de depunere de arme albe pentru a fi un liber profesionist, dar în același timp, un pion mereu în mijlocul acestui război numit viață. Încărcat cu "cerneală și furie"... împotriva "nemernicilor". O ejaculare de reforme și o atitudine de promotor în numele evoluției și a revoluției. O debarasare a haosului personal ce naște o formă de geniu. ...And this is how a Gonzo is born.

Un altfel de Nemo

Iulian Leonard
Acţiunea nu prea există, iar story-ul nu este excelent, asemănându-se cu un basm oarecare. Este însă o animaţie de excepţie, care merită interes în special pentru detaliile încântătoare şi măiestria cu care au fost lucrate desenele în amănunt.

„Alexandra şi cei şapte vulcani” la Cărtureşti

Raluca Medeleanu
M-am dus mai mult din curiozitate la lansarea cărţii ei, la Cărtureşti, sâmbătă seara, fiind iubitoare de munte. Sincer mă aşteptam să văd o tipă plină de ifose şi vedetisme însă, spre surprinderea mea, seara nu avea să se desfăşoare de loc pe cum mă aşteptam.

Acces la exces